Operațiunea „Gardul”

Echipa de la trupele speciale era în șir indian, cu echipamentul lucind sub felinarul străzii. Comandantul, serios ca un manual de instrucțiuni, le șoptește:

– Băieți, obiectivul e clar. Intrăm în curte prin surprindere! Săriți gardul!

Gardul? O frumusețe de fier forjat, cu țepușe cât să agăți o vacă, înalt de peste doi metri. Primul curajos încearcă: sprijin pe genunchi, împinge, poc! – uniforma ruptă. Altul încearcă un fel de săritură olimpică, dar rămâne agățat ca rufele pe sârmă. Un al treilea reușește să treacă… doar casca. Restul corpului s-a împotmolit.

Se chinuiau ca într-un concurs de gimnastică ratată, cu multe oftaturi și sunete de „aoleu”, când colegul mai tânăr, din spate, întreabă timid:

– Șefu’, da’ dacă… intrăm pe poartă?

Se lasă liniștea. Toți se opresc din acrobații și se uită la el ca la un extraterestru. Tânărul trage încet de clanță… clic. Poarta se deschide singură.

– … Mda, confirmat, poarta era descuiată, raportează cineva jenat.

Intră hotărâți, cu berbecul pregătit, și țintesc prima ușă de termopan. Lovitura e ca în filme: BUM! Ușa cade, geamurile se împrăștie, iar în sufragerie se declanșează Apocalipsa. Bunica țipă, copiii plâng, pisica se urcă pe perdea, iar bunicul se uită la televizor, calm, de parcă era doar o reclamă mai zgomotoasă.

– Toată lumea jos, poliția! – urlă mascații.

– Ce poliție, măi copii? – răspunde bunica. – Ăsta e apartamentul lui nea’ Vasile, pensionar la CFR!

Comandantul verifică foaia. Obiectivul: Vasile Popescu.

Problema? Jumătate din cartier avea numele ăsta. Ei nimeriseră la „Vasile Popescu – bunic la pensie”, nu la „Vasile Popescu – suspect”.

Se scuză în cor, își adună berbecul, bucățile de termopan și restul de echipament agățat în gard.

Când ies pe stradă, comandantul oftează:

– Raportul de azi… va fi lung.

Iar echipa se jură că, data viitoare, verifică de două ori numele și de trei ori… clanța porții.