Petarda fraternității

Tribuna stadionului era plină de „câini roșii”, iar printre ei un grup mai pătimaș stătea în picioare, ca și cum ar fi fost niște stâlpi ai speranței fotbalistice. Scandau, băteau din palme, fluturau eșarfe, de parcă scorul de pe tabelă nu conta.

– „Hai, Dinamo, hai, băieții noștri!”, striga Gică, transpirat și cu venele umflate de emoție.
– „Ce băieți? Ăștia-s mai pierduți decât telecomanda de la televizor!”, îi răspunse Mihai, dar tot bătea ritmul cu mâna.
– „Lăsați, fraților, că am eu o surpriză!”, spuse Ionel, scoțând din buzunar o petardă mare cât un pepene mic.

Toți au făcut ochii mari.
– „Băăă, ești nebun?!”
– „E pentru moral, mă! Dacă ei nu explodează pe teren, explodăm noi în tribune!”

Cu un aer de erou, Ionel aprinse fitilul. Petarda pufăia amenințător, iar grupul se umplu de adrenalină. Numai că, în loc să arunce „bomba motivațională” în spațiul liber, Ionel o scăpă fix la picioarele lor.

– „Mamăăăăăă!”
– „Calc-o, bă!”
– „Nu, ridic-o tu!”
– „Eu am bocanci noi, nu stric talpa pentru Dinamo!”

În doar trei secunde, toți erau săriți pe bănci, agățați unii de alții ca niște maimuțe panicare. Unul chiar încerca să-și bage capul în găleata cu semințe. Explozia a fost zgomotoasă, dar mai zgomotoase au fost țipetele lor, care au acoperit complet fluierul arbitrului.

Când fumul s-a ridicat, grupul se privea buimac.
– „Băi, noi am dat cel mai periculos șut al meciului!”, concluzionă Gică, în hohote de râs.

Și așa, „câinii roșii” au devenit singurii jucători adevărați ai serii, chiar dacă doar în propria peluză.