Autocarul tăcerii

Autocarul „Câinilor roșii” se legăna încet pe șoseaua întunecată, ducând spre casă un grup de suporteri care mai aveau în ochi praful stadionului și în inimă gustul amar al unui 0-3. Înăuntru, atmosfera era mai apăsătoare decât după o zi de muncă la șantier pe caniculă. Nici măcar toba lui Gică, altădată sufletul peluzei, nu mai scotea vreun sunet.

– „Bă, am urlat 90 de minute și am rămas fără voce. Ei au jucat 90 de minute și au rămas fără rușine”, murmură Gică, uitându-se absent pe geam.
– „Lasă, frate, că noi măcar am alergat pe scări la stadion”, adăugă Mihai. „Ăștia n-au alergat nici până la autocar. Am crezut că îi ia salvarea, dar era doar sponsorul care le aducea pizza.”
– „Să vezi acum ce postează pe net”, interveni Dănuț, aprinzându-și nervos o țigară. „#RespectSuporterilor, #AmDatTotulPeTeren. Da, au dat… pase la adversari.”
– „Și selfie-uri la final”, completă Ionel, care scosese din rucsac o bere caldă. „Noi bem amarul, ei postează zâmbete.”

Într-un colț, un suporter mai tânăr fredona stingher: „Dinamo, Dinamo…” dar ceilalți l-au oprit. „Las-o, frate, că și imnul se supără azi.”

Autocarul nu mai părea mijloc de transport, ci mai degrabă o cutie a dezamăgirilor. Geamurile reflectau fețele lor obosite, ca și cum fiecare suporter ar fi fost propriul său antrenor ratat. Din când în când, câte o înjurătură scurtă răsuna, dar nici măcar blestemele nu mai aveau energia de altădată.

La final, Gică rezumă situația cu o voce stinsă:
– „Ăsta nu mai e autocarul suporterilor… e autobuzul școlii generale, după ce copiii au luat corijențe.”

Toți au izbucnit într-un râs amar, singura victorie a serii.