Popasul dezamăgirii

După aproape două ore de drum în tăcere, șoferul autocarului cu „Câinii roșii” trase pe dreapta într-o parcare pustie, lângă o pădurice. Motorul huruia obosit, iar pe autocarul alb-roșu, inscripția „DINAMO” părea să strălucească ironic sub lumina felinarelor.

– „Hai, băieți, pauză de pipi și nervi!”, strigă șoferul, în timp ce deschidea ușile.

Suporterii coborâră mormăind, unii cu mâinile în buzunare, alții cu sticlele de bere care abia mai țineau loc de alinare. Câțiva s-au dus direct la copacii din marginea parcării.

– „Bă, parcă și natura suferă cu noi”, zise Ionel, uitându-se la un brad înalt. „Îți dai seama că și copacul ăsta a văzut mai multe victorii decât noi?”
– „Lasă, mă, că poate prindem și noi vremuri mai bune”, încercă Dănuț un ton optimist.
– „Când? Când o să dea frunze copacii ăștia iarna?”, replică Gică, stârnind hohote amare.

Într-un colț al parcării, un grup discuta aprins.
– „De ce ne mai chinuim, bă? Venim, cântăm, plătim biletul, și ei? Dorm pe teren!”
– „Pentru că suntem câini, frate”, răspunse unul mai tânăr. „Noi nu ne schimbăm echipa ca șosetele.”
– „Corect”, adăugă Mihai. „Dar mi-aș schimba cu drag antrenorul, conducerea și fundașii laterali.”

Un vânt rece le flutura eșarfele roș-albe, iar imaginea lor părea desprinsă dintr-un tablou trist: câțiva suporteri cu capetele plecate, alții gesticulând cu mânie, alții cu ochii umeziți de oboseală și frustrare.

– „Hai să ne urcăm, fraților”, strigă șoferul. „Dacă stăm prea mult, se răcește dezamăgirea.”

Și, cu pași grei, „haita” se adună din nou în autocar, lăsând în urmă parcarea ca pe un altar al suferinței fotbalistice.